Habitatul silvantropic
Având în vedere obiectivele ecologice ale „Școlii de la Bunești” începând din 2008 încoace, Asociația Prietenii Școlii de la Bunești a lansat în 2020 un proiect de cercetare interdisciplinară, denumit Habitatul silvantropic. Scopul acestei inițiative este de a identifica un raport optim între nevoile de viețuire ale omului pe Terra și nevoile de reproducere și continuitate ale mediului nostru natural. Proiectul de cercetare are în primul rând o componentă practică, aceea de a experimenta în campusul Școlii de la Bunești primul parc silvantropic din România.
Școlile de vară de arhitectură și științe umane de la Bunești au pus în valoare în ultimii 15 ani o serie de tehnici de construcție posibile fără consum de hidrocarburi, fără utilizarea unor materiale produse prin industrii poluante,ci, dimpotrivă,cu materiale de construcție naturale și locale și prin folosirea inteligentă a forței umane. Experimentul arhitectural al Școlii de la Bunești ilustrează cum funcționează dialogul dintre trecut și prezent fără fetișizarea trecutului și negarea diferenței culturale a prezentului. Este o alternativă posibilă la desființarea culturală, economică și socială a satului prin pseudo-urbanizare sau depopulare. Componenta arhitecturală a Școlii de la Bunești a fost descrisă în volumul „Acasă. Școala de la Bunești. Oameni, cărți, case” (2017) și mai recent în revista Arhitectura (2022).
Analizând experiența taberelor în aer liber ale școlilor de vară, Habitatul silvantropic își propune să exploreze condițiile în care contactul dintre habitatul uman și mediul înconjurător se produce fără a aduce atingere continuității mediului natural, atât în ceea ce privește teritoriul forestier, cât și cel agricol sau cel cu valoare peisagistică, terenuri care nu trebuie supuse unei exploatări umane sistematice, de tipul agriculturii intensive. Experimentul școlilor de vară va fi continuat de o comunitate academică (studenți și profesori, ucenici și meșteri) așezată în marginea pădurii, procurându-și materia necesară viețuirii cât mai mult în plan local și din resurse pe care le oferă natura de la sine.
Acest demers vine în întâmpinarea unora dintre obiectivele pe care legislatorul le-a identificat ca fiind prioritare în gestionarea spațiului forestier. „Principiile care stau la baza gestionării durabile a pădurilor sunt următoarele: primordialitatea obiectivelor ecologice ale silviculturii; creșterea rolului silviculturii în dezvoltarea rurală; promovarea tipului natural fundamental de pădure și asigurarea diversității biologice a pădurii; armonizarea relațiilor dintre silvicultură și alte domenii de activitate”(Codul silvic art. 5, lit. f-i).
Primul exercițiu practic al proiectului Habitatul silvantropic constă în îmbogățirea botanică a unei păduri proprietate privată, care este pusă în serviciul unui proiect public și comunitar, cu specii cu proprietăți fitoterapice, care se vor constitui cu timpul în mici parcuri dendrologice, care să contribuie la creșterea biodiversității silvice a regiunii. Aceste plantări se vor executa pe terenuri agricole limitrofe pădurii.
Programul a debutat printr-o sesiune de plantări în toamna anului 2020, realizată prin colaborarea Asociației Prietenii Școlii de la Bunești cu Facultatea de Silvicultură a Universității Transilvania din Brașov, Ocoalele silvice Mușătești și Pitești. În data de 24 octombrie 2020 semnalul de debut a fost dat de prima reuniune a comitetului științific al proiectului (acad. Gheorghe Păun, cercetător științific Cristian Lascu – inițiatorul Parcului Natural Văcărești, prof. univ. dr. Valeriu-Norocel Nicolescu, dr. econ. Cristian Gheorghe, dr. arh. Ana-Maria Goilav și dr. Petre Guran), și de o prelegere despre Beneficiile pădurii, urmată de o dezbatere cu participanții la eveniment. Inițiativa a continuat cu un program de plantări care a inclus și experimentul pădurii comestibile.
Ideea de a îmbina preocuparea pentru salvarea naturii de furia consumeristă a omului post-modern cu necesitatea de a salva omul de propria sa cecitate hedonistă și tehnologizantă s-a născut din alăturarea a două concepte care s-au formulat identic, autolimitarea, întâi de către ethologul și teoreticianul ecologiei, Konrad Lorenz (Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate), apoi de către scriitorul și dizidentul politic Aleksandr Soljenițîn (Repentance and Self-Limitation in the Life ofNations, in From Under the Rubble, 1975, p. 105-43). Primul vedea necesitatea acestei autolimitări umane ținând cont de expansiunea urbană și industrială, care restrângea tot mai grav spațiul naturii (ceea ce el numea „consumarea spațiului vital”), al doilea vedea imperativul autolimitării pentru a evita groaznicele conflicte umane care au brăzdat secolul al XX-lea, războaie civile și războaie mondiale deopotrivă, continuate de regimuri totalitare genocidare.
Autolimitarea trebuie să înceapă însă undeva. Ea este un imperativ personal și preponderent interior omului, adică se formulează în imaginația și voința omului. Tocmai de aceea este foarte greu de exersat de către un individ singur, fiindcă această singurătate marcată prin diferența față de grupul social are nevoie de o energie psihică de care dau dovadă foarte puțini oameni. Insul care își propune autolimitarea se vede contrazis în încercările sale etice de întreg contextul social al vieții noastre urbane, marcate de servicii complexe și costisitoare. Astfel, indivizii care vor să încerce calea autolimitării resimt necesitatea să se asocieze, astfel încât să se susțină unii pe alții în acest demers cu certe aspecte spirituale. Experimentarea autolimitării are de aceea nevoie de un context micro-comunitar. Iar societatea mare trebuie să permită crearea condițiilor pentru ca astfel de comunități ale autolimitării să apară.
Dacă urmărim creșterea conștiinței ecologice în anii din urmă și în România, vom constata că există o disponibilitate socială pentru inițiative de acest fel. Aici putem aminti, spre exemplu, inițiativa comerțului alimentar fără ambalaje de plastic poluante sau inițiative care vor să pună în legătură producătorul local cu piața locală, de tipul „adoptă un țăran”. Tot în acest sens poate fi notată și tendința de instalare în spațiul rural a celor care exercită meserii care se pot practica prin mijloace informatice și telemuncă, deci de la distanță față de centrele urbane. În cele din urmă, medicinile alternative (tradiționale, naturiste, homeopate, psihoterapeutice, paleative etc.), care se sprijină pe o folosire mai nuanțată a mediului înconjurător, tratând trupul în dimensiunea sa psiho-somatică, vin să suplinească ceea ce îngrijirile medicale publice alopate nu mai reușesc să ofere. În această privință sunt un exemplu produsele mânăstirii Nera.
Aceste tendințe sociale, care aduc șansa repopulării teritoriului, ne trimit însă cu gândul la spațiul rural premodern. Satul românesc de acum câteva generații, cel pe care îl studiau încă echipele de antropologi ale lui Dimitrie Gusti, era un fenomen de civilizație complex din punct de vedere politic (aproape autarhic), juridic (drept cutumiar funcțional, îmbinat punctual cu dreptul scris), economic (autonomie economică, ponderată cu un sistem de troc alimentar), cultural (capacitatea de a transmite un univers cultural foarte complex și bogat, denumit literatură populară, folcolor, datini și obiceiuri, mitologii a căror vechime coboară până în neolitic, medicină tradițională) și social. Nu trebuie confundată simbioză complexă a așezării sătești cu mediul înconjurător cu ceea ce economiștii moderni au numit„agricultură de subzistență”. Mediul înconjurător oferea nu numai resurse de hrană şi materiale necesare traiului zilnic procurate din culturi agricole mici (grădini proprii cu fructe, legume, cereale, cânepă etc.), din păduri și râuri (pește, vânat, fructe de pădure), ci și materiale de construcție și amenajări interioare (bolovani, pietriș, nisip, lut și lemn) sau pentru îmbrăcăminte.Proprie acestei economii localizate era exploatarea naturii pentru strictul necesar și nu pentru a crea surplus și deci creștere economică. Fără a idealiza această lume, ea prezenta avantajul unei adaptări permanente la condițiile de mediu și al unei exploatări raționale și controlate a resurselor. Doar așa ne putem explica continuitatea de locuire de sute sau chiar mii de ani într-un singur spațiu relativ bine circumscris, așa cum ne atestă sursele literare sau arheologia. Creșterea demografică producea ori un export de forță de muncă către centre urbane, ori fenomenul roirii satelor, adică crearea de noi așezări umane în spații nelocuite.
Istoria nu poate fi dată înapoi, dar poate fi folosită ca sursă de inspirație pentru astfel de comunități ale autolimitării, precum își propune să încarneze Școala de la Bunești.
